Fata moşului si fata babei

Culeasă de Petre Ispirescu

Era odată un moşneag ş-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitrigă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţămitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era peatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare sara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea tîrziu, fata babei sărea iute peste pârleaz şi zicea fetei moşneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ţie pănă va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spuind că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mânelor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când venea duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţonată şi netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa: că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soiu rău, că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă, unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vre să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. De inimă, bietul moşneag poate c-ar mai fi zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umpleau de bogdaprosti.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, cheamă fata şi-i zise:
- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atîta gâlceavă la casa asa din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost şi mila părinţească la mijloc dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soiu de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, săruta mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtîndu-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, pănă ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum o văzu pe fată, îi zise:
- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţămită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţi părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zise:
- Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptior nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptiorul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu cade coada nimănui, îşi suflecă mânicile, călcă lut şi lipi cuptiorul, îl humuli şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mânile de lut şi porni iarăşi la drum.
Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte pănă ce, într-una din zile, des-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi cînd s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină fata cu blândeţe şi-i zice:
- Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?
- Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; şi numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mânile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
- Sărmana fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâne n-ai să ieşi în mâinile goale de la casa mea.
- Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
- Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oiu întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.
Şi, cum zice, bătrîna porneşte la biserică, iară fata suflică mânicile şi s-apucă de treabă. Întăi şi-ntăi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă leie!
Şi, cînd se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de bălauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe câte una şi le lăie şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care a vre ea, şi să şi-o ieie ca simbrie; dar să n-o deschidă păn-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai nouă şi mai frumoase. Ea însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, sfânta Duminică cam încreţeşte din sprincene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ie lada şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite. Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ie câteva la drum şi porneşte.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânei erau două pahare de argint, cu care a băut la apă pănă s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi ş-a luat la drum câte i-a trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca, se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţămită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aci, fata, tot mergând înainte, a ajuns la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi iese din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:
- Las', mamă, că nu-i pradată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptiorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptiorul să se îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi cu bătaie de joc:
- Da' cum nu!? că nu mi-oiu feşteli cu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar pute căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, au ajuns apoi şi ea la sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să leie copiii sfintei Duminici cum i-a lăuat fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi durere. Apoi bucatele le-au făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură; şi cînd a venit sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mânile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatecă şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-o plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi ş-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ieie cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ieie ziua bună şi binecuvântare de la sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să ieie lada.
Şi când ajunge la cuptior, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşişderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă pănă-n gură; dar cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar şi să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut parte fata să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! Ş-atunci, scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ieie, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mîna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degetele mămucuţei şi ale tăţucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns ea şi acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-au ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de bălauri au ieşit dintr-însă şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut bălaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii; el a măritat-o pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atât, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cociorva, dacă-i copt mălaiul.

Trimisa de Ileana Nedelcu

  Inapoi la Povesti